„Acum doi ani, m-am oprit din jucat turnee. Am început să lucrez cu Simona. Cu Halep„. Andrei Cociașu avea 23 de ani. Pătrunsese în Top 1000 ATP: locul 990, atins pe 4 mai 2015, rămâne cea mai bună clasare a carierei. Un antrenament, din 2014, și o întrebare din partea lui Adrian Marcu, îi schimbase însă viața. Și percepția asupra tenisului. A simțit-o din prima, pentru că i-a plăcut mult ceea ce descoperea, ca o lume nouă. Însă doar după câteva luni, avea să devină o certitudine că viața lui ia o cu totul altă turnură. Una în care cariera lui se încheia. Andrei pornea pe un drum nou, ca sparring partner. Iar de acolo, Andrei a progresat. Muncește în echipa Soranei Cîrstea acum și, chiar dacă titulatura nu este specifică tenisului, ci sporturilor de echipă, este într-o oarecare măsură un „antrenor secund – așa mă prezint, așa îmi place. Părerea mea contează acum„.
Andrei Cociașu este o persoană foarte directă. O recunoaște, atunci când îl provoci să își facă un succint portret, dar până atunci ai constatat acest lucru clar. Ia în serios faptul că a acceptat să vorbească – deși nu o face deloc des. Și pentru că a spus – da, face chiar și un drum special la Arenele BNR, după ce participarea lui, cu echipa Soranei la BRD Bucharest Open, s-a încheiat la capătul meciului din primul tur. Este generos cu poveștile despre tenis. Despre viața pe tur. Cu detalii. Vrea să deschidă pentru ceilalți o fereastră prin care se văd imagini vii ale unei vieți pe care o iubește și care îl fascinează. Vorbește cu pasiune, dar și cântărit, alegând cuvintele potrivite pentru a surprinde exact ideea și amintirea din mintea lui. „Consider că am un simț al umorului foarte dezvoltat, sunt o persoană foarte directă și sinceră, și mai cred că această caracteristică lipsește, la modul dramatic, la multe persoane din jur„, spune franc Andrei.
Și Andrei Cociașu ne introduce în universul lui.
Îți place să călătorești? Dacă nu ai mai avut turneu, Sorana fiind învinsă, am văzut că ai plecat a doua zi pe Transfăgărășan. O excursie de o zi. Îți place să fii mereu pe drum? Da. De mic, am tot călătorit. Practic, de când m-am apucat de tenis ca lumea – de pe la 10-11 ani. Călătoritul a cam fost cea mai mare parte din viața mea, prin turnee. Recunosc – nu atât de exclusivist ca acum, când ajung în locuri mult mai interesante cu circuitul feminin. Mergeam mai ales prin Bulgaria, Serbia, Ungaria – mult mai aproape. Dar, da, îmi place la nebunie să călătoresc. Mi se pare că te poți dezvolta enorm din punct de vedere cultural și social doar vizitând anumite locații. De exemplu: o vizită în China. Am stat cu Sorana la Shenzhen. După acele zece zile, am cel puțin zece ore de povestit! Sunt atâtea experiențe. Este fascinant, pentru mine, să observ oamenii, obiceiurile. Este o cu totul altă lume. Să vizitez, să observ, să citesc despre istoria lor, să socializez – mi se pare esențial pentru dezvoltarea personală.
Spune-mi un lucru care te-a impresionat în China… Iluzia de libertate pe care o dă comunismul acolo. Nu este un comunism est-european, cum a fost la noi – așa cum îți povestește oricine – dur, dur de tot, condiții nasoale. Acolo totul este foarte bine organizat – bine, este și una dintre marile puteri ale lumii! Într-un fel, este un haos interesant. Aparent, ai atât de multe resurse, sunt atât de multe magazine, ai atâtea locuri în care poți merge, atâtea posibilități de a cumpăra. Li se oferă atâtea, dar în același timp – rețelele de socializare sunt cenzurate. Cred că este o iluzie a libertății incredibiă, care – consider eu – îi ajută să treacă peste ceea ce știm că este totuși o super-dictatură. Dar, dacă reușești să treci peste unele restricții care, nouă, ca europeni, ni se par super-dureroase, este o super-viață în China. Și încă o curiozitate: am sesizat că acolo, în Apple Store, vindeau fierbătoare de apă!
Sorana Cîrstea a fost învinsă în optimi la Shenzhen, de principala favorită, Aga Radwanska. Foto: Facebook @Andrei Cociașu
De ce a spus „pas!”, la 23 de ani: „Când te apuci de performanță, scopul tău trebuie să fie să ajungi în primii 100 din lume. Dacă ai câtuși de puțin sentimentul că nu vei reuși, nu este o idee bună să rămâi pe drumul acesta. Consider, la final de zi, că eu am fost de vină, nu am reușit să fiu acolo sută la sută psihic, să lupt zi de zi în continuare, pentru a ajunge în Top 100 și am ales partea de staff”
Parcurgem primii ani de tenis alături de Andrei Cociașu. De la punctul A la punctul B.
Hai să ne întoarcem la momentul în care te-ai apucat de tenis. Abia la zece ani. Este o vârstă oarecum târzie, comparativ cu alții. Este ceva ce ți-ai dorit în mod special să faci – bănuiesc că ai avut un cuvânt mult mai greu de spus în această alegere decât ar fi putut avea un copil de 4-5 ani, nu? Mama mea, culmea – deși ulterior tatăl meu a fost cel mai implicat în tenis și, fără ajutorul lui nu aș fi ajuns niciodată să joc turnee de tenis, sau să pătrund, în general, în lumea asta. Culmea, mama m-a împins spre sportul acesta, pe la 7-8 ani. M-a sfătuit să încerc. Eu m-am dezvoltat mai greu – și fizic, și psihic, m-am maturizat destul de târziu. La 15 ani aveam 1,63 m, iar acum am 1,83m. A fost o creștere foarte bruscă. Însă, trecând peste asta, nu pot spune că am fost cel mai mare fan al sportului, la început. Fiind cel mai mic, dar și destul de timid, nu prea îmi plăcea toată această competiție. Și până la 16-17 ani, nu am fost foarte mare fan al tenisului. Dar, de acolo, a început să îmi placă și, în ultimii ani, dacă trec două-trei zile în care nu joc, efectiv simt că înnebunesc. Am devenit o persoană atât de dinamică și oarecum dependentă de acest sport.
Ce te-a determinat să lași deoparte cariera ta și să treci de partea cealaltă, către munca în staff-ul tehnic? Este ceva ce am realizat recent… dar, când te apuci de performanță, scopul tău trebuie să fie să ajungi în primii 100 din lume. Dacă ai sentimentul că nu vei reuși, sau dacă ai câtuși de puțin sentimentul că nu vei reuși, nu este o idee bună să rămâi pe drumul acesta. Este un sport care cere sacrificii enorme: emoționale, financiare – pentru părinți, la început – sociale. Când am început să joc mai bine și să urc în clasamentul mondial, tot nu am simțit că pot ajunge sus de tot, iar când a apărut oferta aceea, de la Simona, în 2014 – am simțit mai mult entuziasm pe partea de staff. Am cunoscut niște persoane extraordinare cu ajutorul ei și, mai apoi, cu ajutorul Soranei, și mi se pare o viață mult mai stabilă, dar și mai captivantă. Drumul către Top 100 este foarte dureros. Dacă nu ești dispus să strângi din dinți în fiecare dimineață, să te antrenezi la maxim și să accepți anumite lucruri – nu recomand nimănui acest sport. (n.r. – ia o foarte scurtă pauză)
Atunci și acum: 11 ani diferență. Foto: Facebook @Andrei Cociașu
Și… Am avut și niște probleme de sănătate. Am avut două intervenții la inimă – o cu totul altă discuție, iar aceste probleme parcă m-au tras în spate fix în momentul în care consider că aș fi putut să urc. Dar, nu voi da niciodată vina pe factori externi. Consider, la final de zi, că eu am fost de vină, nu am reușit să fiu acolo sută la sută psihic, să lupt zi de zi în continuare, pentru a ajunge în Top 100 și am ales partea de staff.
De la jucător pe circuit la om de staff în WTA: „A trebuit să îmi schimb jocul, a trebuit să încep să lovesc mult mai plat. Și, nu mai trebuie să fii tu pe primul loc. Ei trebuie să îi fie bine. Pe durata întregului antrenament”
Pentru că orice poveste are nevoie de o axă a timpului și o cronologie clară, Andrei Cociașu ne duce mai departe, de la punctul B la punctul C. „Acum doi ani, m-am oprit din jucat turnee. Am început să lucrez cu Simona. Cu Halep. Mai lucrasem, neoficial, din 2014 până la finalul lui 2015. Când era pe aici, ne antrenam tot timpul împreună, dar nu am călătorit niciodată cu ea. La sfârșitul lui 2015, când am decis și eu să iau o pauză de turnee, am început să facem mai serios. Am mers cu ea în Australia, dar și într-un cantonament la Poiana Brașov. Apoi, am încheiat. Cu Sorana, am început să lucrez din octombrie anul trecut, dar nu sunt doar un sparring partner, pentru că sunt turnee la care merg doar eu cu ea, mai contribui și eu, spunând ceea ce văd. Părerea mea contează„.
Sub soarele Shenzhen-ului. Foto: Facebook @Andrei Cociașu
Ești un sparring partner, dar și antrenor secund? Exact, asta ar fi o descriere perfectă. Antrenorul secund, așa mă prezint, așa îmi place (n.r. – zâmbește). Joc cu Sorana în fiecare zi, dar în plus, la unele turnee, când nu poate merge domnul Comănescu sau decide pur și simplu să alternăm, merg eu.
Cum a venit acea ofertă de la Simona? Vă știați dinainte? Antrenorii mei au fost Manuel Niculae și Adrian Marcu. Dânsul a lucrat cu Simona pe durata întregului sezon 2013, când ea a avut cea mai mare urcare. Și, la un moment dat, în vara lui 2014 s-au potrivit lucrurile. Începusem să urc în clasament, revenisem în București de la un turneu de la Curtea de Argeș, mă antrenam cu Adrian Ungur, la terenurile noastre de la Arc și a venit Adrian Marcu și m-a întrebat dacă vreau să mă duc la Stejarii. Simona tocmai făcuse finală la Roland Garros, semifinală la Wimbledon și ajunsese la București. M-a întrebat dacă vreau să joc și eu o oră și jumătate cu Simona, pentru că ea dorește să bată puțin mingea. M-am dus la Stejarii, am jucat. Îmi aduc aminte că a fost și domnul Țiriac la acel antrenament. Ei, și chiar mi-a plăcut atunci! Locul – senzațional. Seara, Simona mi-a scris pe Facebook – încă avea pagină normală de Facebook pe atunci! M-a întrebat dacă pot veni și a doua zi la antrenament. Vreo trei săptămâni, am jucat zi de zi. Apoi, ea a plecat pe circuitul american. Am jucat din nou împreună în când s-a întors și am fost așa – on/off. S-a schimbat antrenorul – a plecat Wim Fissette, a venit Victor Ioniță. Și tot așa. Totul a pornit oarecum spontan. Poate, dacă n-aș fi fost la antrenament în ziua aceea, nu aș mai fi ajuns să joc cu Simona și poate că nu aș mai fi dat de această experiență, în staff.
Terenul pe care a început noul drum pentru Andrei. Foto: Facebook @Andrei Cociașu
Ok. Acum nu mai ești doar sparring partner pentru Sorana, dar explică-ne, totuși, exact, rolul unui asemenea membru al echipei. Ca joc – trebuie să să fie un tip care se adaptează foarte ușor, pentru a imita ceea ce fac adversarele, sau – din contră – trebuie să aibă un joc cât mai constant, să îi dea jucătoarei exact același lucru zi de zi, ca ea să își poată da seama exact unde este jocul ei, astăzi, față de ieri? Cred că rămâne la alegerea sparring partnerului să decidă: cât de în serios vrea să își ia job-ul. Dacă o faci part-time, doar în România – pur și simplu te prezenți la antrenament. Jucătoarea vine cu antrenorul, faci exact ce spune antrenorul, bați mingea cu ea, respecți temele de antrenament. Dacă o iei în serios, în primul rând este foarte important să înțelegi că este o tranziție de la tenisul masculin la sparring partner pentru circuitul fetelor.
Adică? În tenisul masculin, în ziua de azi, se joacă cu foarte mult spin, foarte agresiv. Și trebuie să te adaptezi pentru tenisul feminin, unde nu prea există spin. Eu, de exemplu, a trebuit să îmi schimb jocul, a trebuit să încep să lovesc mult mai plat. Trebuie să fii mai constant și, în momentul în care faci pasul acesta, nu mai trebuie să fii tu pe primul loc. După părerea mea, aceasta este o chestie esențială pentru un sparring partner: trebuie să pui jucătoarea pe primul loc. Ei trebuie să îi fie bine, pe durata întregului antrenament. Mai sunt momente în care trebuie să te abții, să nu dai o lovitură cum poate o dădeai înainte. Trebuie, poate, să i-o dai la mână uneori. Ea devine prioritatea. Când o iei foarte în serios, da – poți să începi să studiezi adversarele. În ziua meciului, dacă joacă împotriva Carlei Suarez Navarro, trebuie să te adaptezi din nou și să dai mingea mai liftat. Job-ul, însă, basic, înseamnă așa: te prezinți la ora stabilită la antrenament, bați mingea cu jucătoarea și te-ai dus acasă. În plus, la turnee, sparring partnerul se mai ocupă și de racordarea rachetelor – duce rachetele la racordare. Chestii minore de organizare. Depinde mult și de cum te percepe jucătoarea.
„Fiind foarte pasionat de tenis, m-am uitat la foarte multe meciuri. Îmi place și tenisul feminin și mai ales acum, cu Sorana, da – încerc să fac asta, să imit jocul sportivei pe care o va întâlni mai departe. Și pot avea și o discuție teoretică cu ea. Înainte, cu Simona – nu puteam face asta. Pentru că avea un antrenor absolut extraordinar – pe Darren. Dacă și jucătoarea este de acord, consider că este foarte important să încerci s-o adaptezi la încălzire pentru ceea ce urmează”, Andrei Cociașu
Sorana cum te percepe? Ca pe un prieten bun. Sunt plăcut surprins – facem un an împreună în curând – de această colaborare. Este o fată foarte bună la suflet, foarte ambițioasă, foarte prietenoasă și, foarte important, foarte sociabilă. Este o oarecare raritate, mai ales în tenisul feminin, de top. Apreciez foarte mult asta la ea. Și, de-a lungul timpului, ne-am apropiat mult și, consider că în afara relației profesionale, putem fi și prieteni, în afara terenului.
Cât de importantă este relația și legatura umană? Foarte importantă. Ca și la joc, contează foarte mult viața în afara terenului. Este un factor esențial în dezvoltarea oricărui jucător. În momentul în care există disturbanțe în afara terenului – orice fel de conflict, de tensiune între jucător și antrenor sau sparring – afectează mult și relația profesională. Este importantă rău viața în afara terenului!
Cot la cot, pe bicicletă. Foto: Facebook @Andrei Cociașu
Ești mai mic, ca vârstă, decât Sorana. Este intimidantă chestia asta? Nu. Și apreciez că niciodată Sorana nu mi-a dat sentimentul că ar trebui să fiu intimidat. Esențial în orice fel de relație în tenis este respectul reciproc. Care, din păcate, în unele cazuri lipsește. Dar, în relația mea cu Sorana este prezent și apreciez foarte tare acest lucru.
Din punct de vedere financiar, în momentul în care faci pasul către staff-ul tehnic, cum sunt câștigurile – comparabile cu câștigurile unui jucător de Top… cât? Cred că ai un mare avantaj în momentul în care intri în staff. Dacă nu reușești în tenisul de performanță și nu ajungi în Top 100, ai trei opțiuni ca să rămâi în tenis: meciurile pe echipe, în tări precum Germania sau Italia – unde au Bundesliga, Seria A și în tenis. Dacă ești în Top 700 sau 800, poți juca astfel de meciuri pe echipe, unde câștigi o sumă foarte bună de bani pe fiecare meci. Joci două meciuri pe weekend toată vara. A doua opțiune este să devii antrenor: nu trebuie neapărat să fii antrenor de jucător de top 100! Iar a treia variantă, poate cea mai populară, pentru că mi-am văzut foarte mulți colegi din turneele Futures și Challenger pe circuit – devin sparring partner. Toate aceste trei variante îți oferă o stabilitate financiară considerabil mai bună decât jucatul turneelor în timp ce încerci să ajungi în Top 100. Financiar, turneele chiar lasă de dorit până la acel nivel. Cheltui o mie de dolari pe săptămână, iar dacă reușești să câștigi turneul – luai, înainte, o mie de dolari. Acum, au mai crescut puțin. Dar trebuie să joci foarte bine, să bați jucători foarte buni ca să ieși pe zero, nu pe minus.
Ce obiectiv îți stabilești, acum, în această carieră? Nu gândesc niciodată pe termen lung, așa – pe cinci ani. Sunt foarte pro acelei filosofii – să trăiești momentul. Dacă începi să gândești prea mult în trecut sau în viitor, ratezi multe momente dintr-o viață și așa foarte scurtă, după părerea mea. Momentan, obiectivul meu este să rămân alături de Sorana pe mai departe, să încerc și eu, alături de domnul Comănescu, să o ajut să ajungă Top 35. Ar fi un obiectiv foarte realizabil până la finalul anului, după circuitul american și din Asia. Iar la final de an, mi-aș dori să putem să începem ca o echipă 2018 în Australia Top 35, sau, de ce nu – pe lista favoritellor la Australian Open.
„La cum îl cunosc, Darren nu își pregătește niciun speech. Dar are o ușurință în a ajuta jucătoarea care se află într-o anumită criză – să-i spunem – absolut fabuloasă”. Simona joacă foarte bine fotbal
Pe Simona cum o percepi? O veritabilă luptătoare. Este de o ambiție cum nu am mai văzut. Și am avut ocazia să cunosc destule jucătoare! Nu am mai văzut niciodată asemenea dorință pură de a câștiga și de a se îmbunătăți. Este foarte bine pregătită fizic – jos pălăria preparatorului fizic, Teo Cercel, care îmi este și prieten. Îl cunosc de 15 ani. Simona luptă în fiecare moment și pregătirea fizică o ajută spă fie numărul doi și foarte aproape de numărul unu.
Doar Teo Cercel refuză să zâmbească. Foto: Facebook @Andrei Cociașu
De la Darren Cahill, ce ai învățat? Sau cu ce rămâi, după experiența alături de Darren Cahill? Darren m-a surprins de la început. L-am cunoscut la Poiana Brașov, în cantonament. Mi s-a părut, în întregime, o persoană extraordinară. Are foarte multă experiență și o ușurință impresionantă în a vorbi cu jucătorii și jucătoarele sale. Și mai ales o super-ușurință de a vorbi cu Simona, în situațiile critice, în care un alt antrenor chemat pe teren nu ar ști ce să spună. Mi se pare că el, deși, la cum îl cunosc, nu își pregătește niciun speech, vorbește cum nu am mai văzut. Are o ușurință în a ajuta jucătoarea care se află într-o anumită criză – să-i spunem – absolut fabuloasă. Are foarte multă experiență pe tur. Am jucat și eu cu el, atunci, la Stejarii, când eu încă mai credeam că poate voi mai vrea să mai joc turnee: mi-a dat câteva super-sfaturi. Una peste alta, un om extraordinar.
Am văzut că se fac mici glume la antrenament. Și acolo, în spate, pe Terenul 5 – Marius Comănescu te tachina, spunându-ți să nu te mai uiți pe Eurosport 2, că nu ești elvețian, atunci când dai reverul. De asemenea, Darren Cahill spunea că și-a luat primul as în 25 de ani de la tine… (N..r. – începe să râdă). Da, da. Mi-aduc aminte. Asta a fost la primul antrenament de la Brsibane. Doamne, era primul antrenament, după ce zburasem 27 de ore! Mi-a plăcut mult, s-a legat bine acel antrenament. Acum, obiectiv vorbind – ce ar fi viața fără simțul umorului? Mi se pare un factor esențial în orice colaborare – tenis, rugby, fotbal, politică, viață. Fără simțul umorului, cred că nu ai nici cea mai mică șansă, iar Marius Comănescu are un simț al umorului foarte dezvoltat și contribuie foarte mult la atmosfera de la antrenamente. Și mai ales la turnee – înainte de meci, unde poate Sorana simte puțină tensiune, sau este un pic emoționată. Umorul dânsului contribuie enorm și sunt mare adept în a-l folosi.
Echipă completă la Sala Polivalentă, pentru partida de Fed Cup: Sorana Cîrstea alături de Marius Comănescu și Andrei. Foto: Facebook @Andrei Cociașu
Mai povestește-mi o întâmplare dragă, pe care nu o știm de pe rețelele de socializare… După Eastbourne, am fost o seară în Londra înainte de Wimbledon, la o cină extraordinară cu Sorana și cu fizioterapeutul, David Garcia. Apoi, ne-am plimbat prin oraș și eu am fost ghid, pentru că eu sunt un mare fan al Londrei: i-am arătat diverse cartiere. Este o amintire neprețuită pentru mine. La fel ca și ceea ce s-a întâmplat la Madrid. Sorana a mers acolo doar cu Marius Comănescu, dar după ce a câștigat în optimi, mi-a scris la finalul meciului și m-a invitat a doua zi să vad sfertul de finală cu Mladenovic. O surpriză frumoasă!
Parte din rutina unei zile. Foto: Facebook @Andrei Cociașu
În final, spune-mi un lucru pe care îl fac diferit la antrenament Sorana Cîrstea și Simona Halep… Nu am reușit să ajung niciodată la antrenament înaintea Simonei! Într-o zi, mi-am propus să fac exact asta. Am ajuns cu o oră și 20 de minute mai devreme. Ne antrenam acolo, la Centrul Național, și tot era acolo, pe bicicletă! Mi se pare fascinant. Iar cu Sorana, la turnee, la fiecare antrenament când ne terminăm temele, după ce servim, la sfârșit lansăm câteva mingi din mână – așa, pentru feeling. Pentru dreapta-cross, dreapta în lung de linie winner, voleu-drive, smash-uri. Elementul acesta static de la finalul antrenamentului nu îl face toată lumea, deci este un fel de particularitate. În plus, pentru Simona, o metodă bună de încălzire este fotbalul. Joacă foarte bine, chiar. Îmi aduc aminte că în cantonamentul din Poiană a venit Darren cu o minge ovală, ca de fotbal american, și ne încălzeam cu ea. Încercarea de a nu pica în rutină este extrem de importantă. Dacă totul este rutină, monoton, iar dimineața, când te trezești, te iei cu mâinile de cap pentru că este același lucru – îți dispare entuziasmul și asta se vede la meciuri. Și Simona, și cu Sorana, încercăm să variem rutina.
Și aici părăsim universul lui Andrei Cociașu. Un tip care iubește filmele la nebunie. Are o colecție impresionantă acasă, cu peste 2.000 de titluri. „Mie îmi plac mult filmele europene. Sunt un mare fan și al filmelor românești, dar și poloneze. Îmi place acțiunea, SF-ul, dar nu mă dau în vânt după blockbustere. Deși, clar, le-am văzut și pe acelea!”.
Introdu cuvântul căutat și apasă ENTER